Despre adevărata putere – așa cum o văd | Puterea cuvintelor

Nu știu tu, dar eu am văd des propagându-se ideea că puterea vine la pachet cu volum: voce tare, prezență impunătoare, poziție importantă, tonul ăla de „eu știu mai bine”. Ani de zile am vorbit pe voce joasă pentru că am crezut că dacă nu ai forța să te impui, să ridici sprânceana sau să bați masa cu pumnul, atunci nu prea ai ce căuta la masa celor care „contează”.

Doar că viața are un fel foarte subtil și foarte convingător de a ne arăta că nu așa funcționează lucrurile. Adevărata putere nu e despre cât de tare vorbești, ci despre cât de bine știi să taci când ar fi cel mai ușor să țipi. Nu e despre a controla oameni sau situații, ci despre a te ține pe tine într-un loc stabil când toate în jur par să o ia razna.

Pentru mine, puterea adevărată e când îți păstrezi cumpătul, chiar și (sau mai ales) când te doare, când te temi, când ai toate motivele să cedezi, când ai striga la toți zeii.  E să alegi conștient să nu torni benzină pe foc, ci, dimpotrivă, să fii cel care respiră adânc și pune apă, pe cât poți des. E să stai lângă cineva care plânge sau pe care îl doare, fără să încerci să repari sau să dai sfaturi din cărți. Să fii acolo, prezent. Cu totul. Fără să faci pe salvatorul, ci doar să întinzi un umăr.

E o formă de curaj să te aduni când ai vrea să fugi. Să spui „nu știu” sau „atâta pot”  când toți așteaptă să dai răspunsuri sau să salvezi situația. Să zâmbești celui din fața ta când în tine e furtună. Sau să te ridici din pat, din nou, și din nou, fără aplauze, fără medalie, doar pentru că știi că e nevoie de tine acolo unde ești. Fără dorințe de aplauze, ci doar din responsabilitate.

Puterea nu e despre a domina. E despre a susține.

Să ții spațiu. Să fii responsabil. Să nu te ascunzi în spatele scuzelor sau al victimizării. Să înveți să repari când greșești. Să taci când ai vrea să fii tăios ca un cuțit. Să iubești și când nu mai ai energie. Să ai grijă de tine nu ca să fii „puternic” pentru alții, ci ca să nu te pierzi pe drum.

Puterea adevărată e uneori liniștită. Uneori obosită. Uneori se îndoiește. Dar e acolo. Nu ca să impresioneze, ci ca să susțină viața așa cum e – imperfectă, provocatoare,  frumoasă, vie.

PS: Inspirat de mama, cea mai puternica, echilibrată și bună persoană pe care o cunosc.

PS2: am vorbit despre aceasta și în

https://trans-formare.ro/product/cartea-despre-acceptare-e-book-corina-stefan