Vindecarea copilului interior. De fapt, vindecare sau acceptarea că sunt mai mulți?

E 1 iunie. E ziua copilului. O zi caldă, luminoasă, de vară, cu copaci în verde plin și un cer albastru pe care, din loc în loc, norișori pufoși se mișcă alean. Acum, pe când scriu, de undeva de afară se aude cântec de copii. Pe stradă trec mămici și copii, mulți dintre ei purtând baloane colorate. Mă bucur ca un copil. Copilul interior e bine cu el.  Sau, mai  bine, copiii din interior s-au pus de acord.

 

De ce zic asta? Cu niște ore în urmă nu a fost așa. Vești de tot felul schimbau energia dimineții. Copilul interior trist conducea discuția. Nu pentru multă vreme. M-am reașezat când am făcut copiii din interior să se accepte și să se împace. 

 

Am mai întrebat în titlu dacă e vorba despre vindecare sau acceptare. Poate vă e și vouă util să vedeți perspectiva mea. Nu de alta, dar umplu un teren de joacă cu toți copiii mei interiori. Toți avem copii mai luminoși sau în umbre, dar, dorindu-ne să pozăm perfecți,  îi punem pe cei răi la colț, la somn sau le lipim plasture pe gură. Am făcut-o și pe asta. Acum îi las să vorbească, chiar să se certe înainte, până cad la pace ori de câte ori apare o situație. 🙂

Ce este copilul interior?

Am luat o definiție a copilului interior:

”Copilul interior este suma experiențelor noastre, bune și rele, întipărite în copilărie, pe care le-am trăit alături de părinții noștri și de alte persoane importante. Nu ne mai amintim conștient majoritatea acestor experiențe. Ele sunt însă întipărite în subconștientul nostru. De aceea, copilul interior este o parte importantă a subconștientului nostru. Este influențat de fricile, grijile și dificultățile pe care le-am resimțit în copilărie și, în același timp, este suma experiențelor pozitive trăite în copilărie.”

 

Vindecarea copilului interior, Stefanie Stahl

Copiii interiori? Adică plural?

 

În timp am perceput că fiecare dintre acele experiențe ascunse, minunate sau, dimpotrivă, traumatizante,  este un copil cu o trăire.  De aici spun că sunt mai mulți și nu avem cum să îi vindecăm, ci doar să îi punem să colaboreze. 

 

Eu în interior văd mai mulți copii, o ”echipă” cum mi-a reconfirmat și în cartea Stefanie Stahl. Asta pe când am devenit curioasă și am aprofundat ideea prin documentare.  O echipă în care fiecare copil dorește să fie acceptat de ceilalți ”co-echipieri” și de adultul din prezent. Nu se dorește vindecat pentru că el nu se vede neapărat ”bolnav”, ci se vrea doar acceptat cu tot cu umbre, cu dureri,  cu respingeri, cu negări, cu slăbiciuni, cu zâmbet, curiozitate, intuiție, creativitate, lumină … Cu tot ce e. 

 

Prin ce am citit,  sunt descriși trei copii interiori, sub diverse denumiri. Scriu doar despre trei care rezumă metaforic cele trei tipuri: copilul lumină (găsit și curcubeu, diamant, divin etc), copilul umbră (rănit) și adultul interior.

 PS: Multe dintre cărțile pe care le-am citit și le citesc sunt de la această editură. Recomand cu drag.

Așadar, din start, sunt mai mulți. E o echipă. 

 

Ceata de copii interiori

 

Am fost nevoită să mă văd și să mă echilibrez cu tot felul de situații în această lume. Eu fac pe cât pot să le văd lecții, chiar dacă nu iese întotdeauna. Deși alții le-ar numi răni sau traume, lecția  schimbă perspectiva. Învăț ceva, nu mă las rănită de ceva. 

 

Din fiecare lecție am extras un copil și, aproape invariabil, el are și un frate vitreg, la polul opus. Veselul  are un frate Tristul, Furiosul  se ceartă cu Calmul, Puternicul cu Neputinciosul, sau Vulnerabilul, Curajosul cu Fricosul,  Respinsul  l-a găsit pe  Acceptatul, Creativul  este împiedicat de Neimaginagiv ( eu, de fapt, îi spun Constipatul și piedica e pusă de frică) și tot așa.  

 

Ca să zic așa, Alba ca Zăpada e modestă. Are doar 7 pitici. 🙂

 

Simt că fiecare îi avem. Pe aceștia sau, poate alții, în funcție de experiențele de viață. 

 

Păi, nu se vindecă?

 

Am scris în titlul  vindecare  sau acceptare  și, poate, te întrebi : Păi nu există vindecare pentru copilul interior? Eu vreau să îl vindec!  

Am eu un gând că întreaga viață e relație, iar prima relație e cu mine. Dacă merg un pas mai departe și e relație cu mine și în mine sunt mai multe fațete în dezacord din timp în timp ( acei copii interiori), atunci am nevoie să aliniez relațiile cu ele. 

 

Iar viața e plină de neprevăzut. Relațiile  se schimbă și  fiecare personaj nou, situație nouă – bună sau rea, cere un dialog pentru soluționare a situațiilor. La fel e și cu acești copii interiori. Nu știu când apare un ”copil nou” și strică ploile.  M-aș simți ”nevindecată” și frustrată. 

Acceptare e cuvântul mai potrivit pentru mine decât vindecare. Mai numesc aliniere  sau colaborare. Evident că dacă în drumul vieții a mai apărut un puradel care creează frustrare nu e o treabă bună să îl trimit tăcut la colț doar ca să mă simt ”vindecată” – (apropos, vindecată de ce? De viață?).   Mai degrabă îl primesc în gașcă și îl las să spună oricât de urât ar fi și oricât de mult ar avea de vorbit. Este ursuz, plângăcios, furios, trădat sau cine știe cum o vreme, dar până la urmă, va găsi o cale de conversație cu opusul lui. Iar colaborarea dintre ei poate rămâne acolo ca un fel de procedură nescrisă. 🙂 

Va dispărea guralivul nemulțumit? Eu nu cred în asta. E cum ar dispărea o parte din mine. Sau, poate ar dispărea dacă aș avea operație pe creier. 

Va exista și el, dar măcar va ști să nu mai facă atât  de urât când apare la apel. 🙂

Exprimarea copilului interior într-o lume a adulților  

 

Revenind la  exprimarea sau scosul la lumină a copilului divin (diamant, lumină) interior, eu văd situația în două moduri inclusiv și, de fapt, de multe ori e nasol în lumea adulților.  

 

Asta fiindcă adulții au tot felul de șabloane pe care le pun, adună bife, la final conchid: bun/ rău. 

 

Noi, adulții, preluăm tipare, judecăm. Tot ce nu e normă  sau ca noi e nasol, chiar dacă norma nu e scrisă. Și nu mă refer la situațiile de persoane antisociale sau care contravin umanității, ci tot ce nu se încadrează în standard. 

 

De fel mă manifest așa cum sunt. Ca să zic așa, scot toți copii la lumină, nu doar pe ăia care dau bine în poză.:)  Bucurie, tristețe, creativitate, constipare mentală. Sunt toate ale mele. De multe ori am fost trasă de mânecă să mă maturizez sau să nu spun lucruri că nu se face. Și  nu se face indiferent că e de bine sau rău. Nu te manifesta și gata. Și dau două exemple. 

 

Când sunt bucuroasă țopăi, scriu texte metaforice. Așadar copil de lumină. Pe bune, chiar mă bucur ca un copil. Am auzit chiar și  oprește-te că mă faci de râs  sau  scrii vorbe. M-am oprit? Nu, nu m-am oprit. Ce Doamne iartă-mă, stric copilul ăl bun de gura lumii? :))

Prietenii mă știu tonică și forță.  Am și am avut perioade în care nu a fost tocmai cazul și a vorbit Vulnerabilitatea.  Am primit și pe tema asta comentarii. Erau binevoitoare, dar să fiu o mască pentru că așa  se cere la imagine? Nu am copii, dar dacă unul dintre ei ar fi fost fi fost trist, sigur l-aș fi îmbrățișat și nu l-aș fi ascuns în debara când ar fi plâns. Așa și cu copiii interiori.

Ce  mai  fac să îmi mai pun ”echipa de copii” să colaboreze?

 

De cum m-am opus la ideea unui singur copil interior,  am numit fiecare membru al găștii pe principiul polarității. E plus și minus, pozitiv- negativ, nord – sud. În noi, ca în viață. În noi e o lume până la urmă. 

 

Conștientizarea polarității

 

Când apare vreun răzvrătit care amenință starea de bine, știu deja că are un frate bun cu care se ceartă și asta poate aduce echilibru. Și asta fac, un fel de conversație între părți, între ce simt și cine ce domină. De cele multe ori cad la pace, chiar dacă uneori e temporar. Asta pentru că experiențe diferite dau voce aceleiași frustrări sau dureri care se pot manifesta altfel.  Funcționează întotdeauna? Nu. Doar poveștile cu zâne au întotdeauna un final fericit, dar  asta e. 

 

Meditație pentru vindecarea copilului interior

 

Mai e o meditație de vindecare în care adultul interior îmbrățișează copilul rănit. Poate fi ok, numai că am realizat că, în imaginație, va apărea copilul rănit atunci, când alegi să faci meditația. În timp, vor apărea alte conflicte între alți frați  și dacă nu ești pe fază că de fapt e alt cuplu în conflict,  simți doar frustrare că nu ai rezolvat și vei considera că nu ești bine. 

 

Asta nu înseamnă că nu e utilă.

 Doar că adună în ecranul minții toată gașca de copii problemă și nu vă așteptați la primăvară la prima floare. 

Incă o treabă. La meditațiile ghidate, alegeți cu grijă ghidul.

 

Pentru că iubesc pacea, iar ceata lui Pițigoi mai face scandal, am găsit aceste pârghii cu ceva vreme în urmă. Cumva, în timp, când se declanșează vreo tristețe sau furie ușoară, vreun sentiment de trădare sau tristețe,  apare și o amintire de nici nu știu de unde. Am spus ușoară și, condiția e nu ignori, să îți vrei pacea și să pui copiii la masa păcii. 

 

De final, ca de  1 iunie,  ce pot ura? Armonie copiilor: ai tăi și cei interiori. Nu neapărat în această ordine. 

 

***

PS:

1. Cartea Vindecarea copilului interior e în diverse  magazine online, dar o găsiți și pdf, gratuit. Vă recomand totuși să o cumpărați. Așa răsplătiți efortul autorului, iar plătind valoare atribuiți și valoare învățării. Ce vine gratis, e lăsat de o parte de cele mai multe ori. La final și nu la urmă, opriți fluxul banilor, vă opriți norocul, ca să spun așa.  E ca în natură. Ca să înțelegeți perspectiva mea doar gândiți-vă la apă: cum ar fi ca apa din natură să se oprească în nori, doar pentru că ploaia e gratis? 
2. Azi, într-o pauză de conversație,  mi-a apărut  o situație în care unul dintre copii s-a manifestat neplăcut. Ce am scris mai sus funcționează la mine. Poate funcționa și la tine. 
3.  E important. Nu sunt terapeut, ci un om care a învățat de nevoie să caute căi să fie bine cu el, chiar și când în jur e haos.

Sursă foto: unsplashed.com