Când timpul te ia de mână. Despre ziua mea

A fost recent ziua mea, iar azi am simțit să scriu despre timp pentru că timpul m-a luat de mână și m-a condus prin viață. Cu noi toți face asta și rareori ne oprim să vedem. Dacă.

Cumva, nu-mi dau seama când au trecut anii. Ziua mea n-a fost  spectaculoasă, cu petreceri, artificii și hazuri, dar a fost plină și cu sens. Plină din aia care te face să simți că ești exact unde trebuie.

Fix de ziua mea a început un accelerator de afaceri. Nu ca participant, ci ca trainer. O săptămână intensă, cu oameni care visează, care construiesc, care întreabă, care se tem și merg mai departe. Și mi-am dat seama că da, asta îmi doream. Nu o petrecere, nu cadouri. Ci să fiu acolo. Să simt că dau  ce contează. Că timpul meu aici are sens.

Și știi ce a fost și mai important? Că mama a fost acolo. Cu sprijinul ei tăcut, cu ochii ei care văd mai mult decât spun. M-a bucurat, m-a liniștit, m-a ținut întreagă. E aici, și asta contează, mai ales acum. Pentru că noi încă mai ai avem timp.

A mai fost ceva important de ziua mea anul acesta. Golul timpului și lipsa cuiva drag. Nu neapărat un moment anume, ci absența aia care apasă în tăcere. Aș mai fi vrut timp împreună. Nu ca să spun ceva important, ci să mai fim. Să existe acel „încă”. O floare și un zâmbet. O cafea. O glumă. Un „bună dimineața Țoancă”.

Timpul nu ne întreabă nimic. Nu ne anunță când pleacă, nu ne dă de veste când se termină. Întotdeauna avansează. Și tocmai de-asta, când îl simți viu, prezent, te agăți de el cum poți.

De ziua mea, timpul s-a simțit altfel. Cu gol și plin. Cu întrebări și cu sens. Cu oameni, până la urmă. Cu rost. Și mi-a fost de-ajuns.
A fost o zi simplă. Dar m-a ținut întreagă. A fost fix ce -mi trebuia. Sens, pentru un timp care curge într-un singur sens.

Sursa foto: pexels.com