Despre percepție: de ce nu vedem toți același film, chiar când ne uităm la același ecran
Am avut de multe ori momente în care mă întrebam: „Oare de ce reacționează omul ăsta așa? Ce-o fi văzut el în situația asta, de eu am văzut diferit?” Cu timpul, mi-am dat seama că în spatele fiecărei reacții se ascunde o grămadă de lucruri invizibile: experiențe personale, frici, așteptări, poate chiar răni mai vechi. Percepția nu e doar despre ce se întâmplă în fața ochilor noștri, ci și despre cum decodăm fiecare imagine, sunet sau cuvânt prin propriile filtre.
Fiecare dintre noi operează cu un sistem propriu de „lupă interioară”. Vedem lumea prin lentile colorate de viața noastră de până acum. Dacă cineva a fost dezamăgit de multe ori, poate interpreta un gest neutru ca pe un atac. Dacă altcineva a fost obișnuit să vadă doar partea plină a paharului, o să minimizeze riscurile și o să sară cu optimism în orice situație. Asta înseamnă că realitatea, deși pare una singură, ajunge să aibă n variante – câte oameni sunt implicați. Practic, o sită personală prin care filtrăm experiențe pe care apoi le proiectăm în afară.
Cum funcționează, de fapt, percepția
Percepția nu e o oglindă fidelă a realității. E mai degrabă un puzzle pe care creierul nostru îl completează din mers, folosind piese din experiențele anterioare. Anil Seth se întreabă dacă realitatea nu e o halucinație controlată. Și, da, tind să cred că e în sensul descris de autor în cartea ”A fi tu. O noua știință a conștienței.”
Cum așa? Când vedem sau auzim ceva, nu procesăm informația brută, ca pe un fișier de date. Creierul scanează rapid: „Am mai trăit ceva similar? Cu cine? Cum s-a terminat atunci?” Și în funcție de răspuns, decide cum să reacționeze acum. De aceea, doi oameni pot avea reacții complet diferite în fața aceluiași eveniment.
Mai mult, uneori nici nu e vorba de propriile noastre experiențe, ci de „poveștile” pe care le-am preluat de la alții. Un prieten ne-a spus că un anumit tip de oameni e de evitat, o autoritate din viața noastră ne-a învățat că anumite situații sunt periculoase… și iată cum începem să judecăm înainte să cunoaștem cu ”adevărat”, pe cât de adevărat poate fi când acesta se află în ochii privitprului. Asta se aplică de la interacțiuni simple, gen un schimb de replici pe stradă, până la decizii importante legate de carieră sau relații.
Cum ne putem deschide un pic filtrul
Un exercițiu simplu e să ne întrebăm din când în când: „oare ce altă explicație ar putea exista aici, în afară de cea pe care o văd eu acum?” Sau: „ce parte din percepția mea vine, de fapt, din trecutul meu și nu din prezentul acestei situații?” . Asta fără să ne punem presiunea de a fi „zen” tot timpul, simplul fapt că ne dăm voie să vedem mai multe unghiuri ne poate scuti de multe înțelegeri greșite și conflicte inutile.
Și poate cel mai important: să ne amintim că, în spatele fiecărei reacții neașteptate uneori, alteori ciudate, a altora, s-ar putea să fie o poveste pe care nu o știm încă. Poate e o zi proastă, poate e o amintire neplăcută, poate o așteptare fără răspuns, poate e un filtru care le distorsionează imaginea exact cum o fac și ale noastre. În fond, suntem cu toții niște „filtre ambulante” ale unei realități percepute.
Surse foto: pexels.com , pexels.com și carturesti.ro
Disclaimer: Articolul contine un punct de vedere personal, pornind de la o carte și contine și linkuri afiliate.
