”Cicatricea spadasinului” – cum să transformi defectele în atuuri, rușinea în mândrie

Era în 2006, poate 2012.  Nici eu nu mai știu. Știu totuși că era la ultimul job, înainte de a-mi pune aripi să zbor pe cont propriu.Toată acea perioadă a zburat ca o clipă, cu milioane de experiențe minunate pe care, pe atunci, prea asurzită de vocea din interior, nu puteam să le surprind la adevărata intensitate a bucuriei pe care mi-o ofereau. Cumva eram fericită și nu știam pentru că nu știam să ascult și să mă ascult.

Dar…

 Schimbasem multe în viața mea, dar… Dar.

 Scosesem mâinile din buzunare. Descoperisem că am o voce.  O voce, încă timidă și joasă,  pe care o  articulam să mă asculte oamenii frumoși din jur, să devin eu alături de alții.   Nu mai eram ofnogreatimportance (am scris despre aceasta în Cartea despre acceptare),  dar nici prea mare importanță nu îmi dădeam. Adică nu mă vedeam încă mai deloc, ci mai degrabă vedeam ce îmi povesteam despre mine.   Și, cumva, în adâncuri, știam că puteam să fiu mai mult,  să fac mai multe,  să văd mai mult, să experimentez mai mult, să simt mai mult,  să ofer mai mult. Simțeam asta ca un gol în stomac, un gol ca o foame, dar un alt fel de foame. Din nou, dar… 

Acea bucată  de lipsă de importanță din mine  mă ținea pe loc.  Era ca un fier greu care îmi lega mâinile. Îmi țintuia  greu picioarele la pământ, îmi apăsa umerii, iar eu priveam în jos să mă feresc, nu în sus să văd cerul. Îmi  dilua vocea până la o șoaptă. Eu alegeam să fiu încă o bucată din ofnogreatimportance.

Eram între devenire și frică.  Și pe atunci am dat de o carte care mi-a născut această sintagmă de “cicatricea spadasinului”. Am îmbrățișat-o.  Dincolo de ea,  dincolo de vorbe,  eram eu.  Cicatricea spadasinului era acea rană urâtă care te crește.  Care vindecă și care îți arată că ești un erou în propria viață, dacă alegi asta. Că eroismul, de fapt, nu însemnă nici glorie, nici sacrificiu, ci doar viață. Acea rană care Transformă defectele în atuuri.  Care Transformă urâtul în frumos,  frica în iubire,  așteptarea în speranță, letargia în acțiune. 

Semințele schimbării se plantează cu greu, dar durează

În aceeași perioadă,  o prietenă dragă (Mulțumesc!)  îmi arăta că tot ce se întâmplă rău în viața mea era provocat cumva de mine. Și nu erau puține lucruri rele, după cum erau și multe lucruri Minunate pe care nu le puteam vedea. În furie am întrebat dacă inclusiv boala din jur, dizabilitatea din naștere, dureri și platitudini care pluteau și tot ce se întâmplă aiurea tot eu le-am atras și provocat.  Nu mai știu răspunsul exact.  Un  om furios nu ascultă, doar aude. Reacționează,  nu acționează.  Cert este că mesajul era: Da!

Cred că a durut, dar ceva, în adâncuri, m-a făcut să îi dau dreptate. Da, eu alegeam. Și alegeam prost. Și era mai mult decât o alegere ce să mănânc, ce să fac. Acum, ani mai târziu, am această sintagmă când iubești viața, viața te iubește. 

Și alegeam să nu o iubesc. Iubit în sensul de acum. 

Orbul… oamenilor și alegerile lor

Cea mai mare alegere era să îmi iubesc viața. Dar ce să faci? A fi om înseamnă de multe ori să fii suficient de orb și de surd să nu vezi, să nu auzi și să nu simți că e ceva mai mare decât tine. O vezi când, poate, e târziu.  Eram autosuficientă, crezându-mă zeu  și victimă în același timp și nu vedeam că lucrurile din jur sunt după cum eram. Iar ”iubire” părea un cuvânt romanțos și… prea mult. 

Și pentru că am început de la defecte, poate cel mai mare defect pe care îl văd la noi, oamenii, e ideea că noi suntem miezul lucrurilor. Iertați-mi  generalizarea, dar ridicați ochii puțin spre oglindă și în jur. Eu mai uit să fac asta și atunci mi se deformează oglinda spre interior. 

Puzzle-ul, Psiho- Cibernetica și  rana spadasinului

Am făcut tot felul de grimase, dar s-a produs ceva. Am început  să citesc … altceva, să caut altfel de informații. Informații care veneau ușor spre mine. Asta și pentru că în jurul meu se tot plantau semințe de schimbare. Eram ca într-un puzzle în care lipsea o piesă și nu mai puteam construi. Am văzut bucata potrivită, a pus-o în locul ei și toată imaginea se lega de la sine. Piesa din puzzle era că eu mă uitam la ce nu aveam, în loc să văd plinul la ce aveam. 

În acest context am ajuns la Psiho Cibernetica și  rana spadasinului.  Rana care mi-a fost lecția cum poți transforma defectele în atuuri, dacă nu chiar în calități. . Una dintre primele cărți de dezvoltare personală pe care mi le amintesc acum,  dintre multele citite în acea perioadă. 

Psiho Cibernetica de Maxwell Maltz  – Imaginea de sine sau cum gândurile transformă realitatea pe care o trăiești 

Nici nu mai știu cine mi-a împrumutat cartea sau cum a ajuns la mine. Eram avidă de acel… altceva și citeam tot ce prindeam. Făceam copii xerox și le îndosariam cum aș fi îndosariat altă dată cursuri la facultate. Diferite, dar erau tot cursuri. Erau cursuri spre a fi eu. Atunci am înțeles pentru prima dată că înveți din tot și din toate. Că dându-te cocoș că tu știi mai bine, rămâi cu creier de găină. Că dacă te dai victimă spunând  toate mi se întâmplă numai mie  și te crezi zeu, înseamnă că Zeitatea ta Victima a făcut o magie. Una nasoală. Mă refeream la mine pe atunci, dar dacă te doare stomacul când citești aceste rânduri, poate e timpul să deschizi ochii spre interior. 

Încă mai am acel dosar cu pagini prost copiate și îndoite de atâta înainte- înapoi. Cu note scrise pe margine.  Odată cu aceste pagini am mai scris o pagină pentru mine și, poate, am început un nou capitol. 

Cicatricea pe față – semn al gloriei 

Maxwell Maltz era chirurg plastician, ci nu psiholog. Văzuse mulți pacienți care continuau să facă operații estetice pentru că se vedeau urâți. Și tot repetau până deveneau real hidoși. Și în nemulțumirea lor, mai urâți ca oameni. Imaginea de sine proiecta frumosul sau urâtul deopotrivă. 

Apoi, între multele exemple de oameni care i-au motivat cartea apare acesta. Capitolul este intitulat : Cicatricea care provoacă mândrie în loc de rușine. 

Un spadasin, cu o cicatrice aparent urâtă pe față, refuză operațiile estetice. Acea tăietură vindecată era un semn al gloriei. Era modul în care își amintea cine era: un luptător într-o luptă nobilă. Un om dârz și perseverent. 

Un defect fizic, urât ar spune unii, pecetluise devenirea unui om frumos. Transformase defectul, rana,  în avantaj. Și asta fără efort, doar văzându-se cum era. A refuzat potențiala respingere pe care ar fi cauzat-o semnul de pe față, pentru a atrage adevărata apropiere umană. 

Am citit acel pasaj de multe ori. De foarte multe ori și încă îl citesc din timp în timp. Mi-am spus că pot să aleg să mă văd spadasinul. Și așa am ales. E final de 2021 și 

Încă vă scriu despre lecția pe care am învățat-o dintr-o carte. 

E călătoria eroului. Eroul sunt eu fără fapte importante, fără lupte câștigate, nici pierdute.  Fără urme pe față, ci multe cicatrici în interior, pe care le simt, le îmbrățișez și le mângâi cu un gând. Eroismul meu e că văd diferit defectele și atuurile, rușinea și mândria. 

 Mândria și rușinea sunt cuvinte pe care le putem mânui pentru noi sau împotriva noastră. Rănile le vindecăm cu cicatrici sau să mai crească o bucată din noi. Sau le respingem să se adâncească.  Purtând cicatricea cu mândrie, rănile rămân, dar rămân cu noi, nu în ciuda noastră. 

Defectele – cicatrice

Ne ascundem cicatrici – defecte. E oare o cale? Ele există oricum. Pui un strat gros de fard care crapă de jur împrejur. Urâtul devine hidos. Sau așa am simțit în perioada de fake it until you make it. 

Te bucuri și semnul devine o prelungire a zâmbetului. Și nu vorbesc despre acea exaltare tâmpă care extenuează. O știu și pe aia, dar ea e tot o rană necicatrizată. Bucuria aduce o altă formă de lumină și nu glumesc. Oare de câte ori nu ai auzit pe când erai fericit spunându-se despre tine că radiezi?

 Un zâmbet calm e mai mult decât un rânjet ca o altă cicatrice. Rânjet dureros, cu semne lăsate în jurul gurii a dispreț sunt ca o operație estetică ce ascunde urâtul. Nici nu contează că una ascunde zâmbetul din oglindă, cealaltă pe cel dincolo de ea. Un zâmbet calm e lumina despre care scriam mai sus. E o pace, nu o luptă. 

Mai sunt frici, dar pe cele mai dureroase le știu. Și da, cea mai mare frică e că nu am timp. Că oameni dragi nu au timp. Și asta e o rană mereu deschisă pentru că, da, timpul ne e limitat aici. Cicatricea vindecată e că toți murim, nu toți trăim.Că e mult mai mult decât ”aici”. Iar în acest aici eu vreau să trăiesc în felul meu și din acest motiv citești aceste rânduri. Dacă ai ajuns până aici, probabil și tu ești un spadasin fără spadă. 🙂

Defectele – cicatrice sunt trofee. Sunt încă o zi din viață. Nu stau pe raft, dar stau cu noi. 

Atuurile

Mi-a trebuit mult timp să văd că, de fapt, atuurile mele erau cicatricea mea. Mâinile îndesate în buzunare, vocea stinsă și sâsâită erau argumente, nu piedici. Codependența e lecție de a merge mai departe și să văd drum unde era piedică. Să bătătoresc potecă printre copaci, nu să dau vina pe pădure și pe uscături. 

Atuurile sunt acolo unde doare tare, aproape sau chiar fizic. Atuurile sunt eliberare, nu luptă Cât m-am luptat (mai scriam eu prin carte), totul a fost pe dos. Firesc, nu? Orice război are victime colaterale, iar în lupta cu o parte din tine, lovești o altă parte din tine. Victima colaterală rămâi tot tu. 

Așa că am plantat flori și am lăsat spada jos. Cicatricea am înnobilat-o în loc să o ascund. I-am spălat rușinea, i-am redat demnitatea.

Ce am ales? 

 Am ales să port cicatricea spadasinului cu demnitate pentru o zi. Mi-am scos definitiv mâinile din buzunare. Vulnerabil și tăcut la început. Apoi o altă zi. Am devenit surdă la voci critice din exterior și interior pentru că începeam să aud o altă voce prietenoasă: pe a mea. Tonalitatea a devenit mai puternică, iar sâsâiala o altă cicatrice demnă. Acum am voce și, inclusiv acum, ridic volumul. Îmi mai asum o rană și încă una. O las cu mine așa cum e, ca semn al devenirii, nu o acopăr ca pe o rușine.  Nu într-un strigăt, dar un îndemn. Un îndemn care e cuprins în numele acestui site, trans-formare. 

Trans-formare pe care, de fapt, o văd aliniere.Dar vorbesc despre asta altă dată. 

Surse: Psiho Cibernetica, Maxwell Maltz

Foto: Pexels.com